Comentariul…

Azi mi-am verficat comentariile. am primit unul care mertia sa-l vada toata lumea.(de la cristifaur)

Viatza… cum o vad eu… e facuta din rele shi bune. Din agonie shi extaz, mai mult agonie poate, dar o agonie stranie, deseori provocata de propria incapacitate de a “accepta”, din propria neputintza de a “vrea” sa vezi adevarul din tine, de comoditatea de a-tzi repeta la infinit neadevaruri care ajungi sa le crezi, fara sa mai tzii cont de suflet, ratziune, libertatea de a fii tu insutzi, de libertatea si dreptul de a trai eliberat de instincte de conservare pe care… de cele mai multe ori, ajungi sa le renegi tu insutzi atunci cand, agonia se sfarsheste.

Agonia… cere final. Sfarshit. Punct.

Dar agoniile trec. Produc shantzuri adanci in suflet, cicatrici pe care timpul sau iubirea sau pur shi simplu propria vointza, dorintza shi puterea de a cauta din nou extazul le fac mereu mai putzin vizibile in timp. Abia in acele momente ajungi sa-tzi pui intrebari. Intrebari adevarate, linistite, logice…

Cand itzi dai seama ca tzi-ai ratat viatza?

Ce inseamna realizare?

Cum ai ajuns la ideea de sfarshit?

De ce a durut atunci shi de ce crezi acum ca nu?…

Ar fi meritat?

Cine te impinge spre dezastrul ideii ca “asta a fost”?

Cine te poate trezi din coshmarul cautarii de raspunsuri la intrebari sau interpretari mai mult sau mai putzin proprii, mai mult sau mai putzin apropiate de adevar?

Care sunt fortzele care te lasa sa chiar crezi ca ceea ce PIERZI, lucrurile la care “e ok” sa RENUNTZI sunt indeajuns pentru a-tzi oferi “linishte sufleteasca”, “impacare”, “confort interior” ?

Care ar trebui sa fie fortzele care sa te poata elibera din temeri artificial create care-tzi explica ca, “realitatea”, “realul”, n-are nimic de-a face cu “iubirea”, “sperantza” ?

Ca acesteaa n-au cum sa convietzuiasca in interiorul tau, ca n-au sens impreuna shi ca nu exista nici o relatzie sinergica intre ele pentru a te scoate din coshmar ?

Uneori te mint EI… din dorintza de “a-tzi fi bine”. Apoi continui sa te mintzi TU, ajungand prin persuasiunea repetitiei sa chiar crezi ca nu, n-au cum… lucrurile n-au cum sa stea altfel… Apoi… ajungi sa ceri celor din jur, neatinshi de flagel, sa te minta shi ei, pentru a-tzi crea un spatziu artificial complet. Totul doar de dragul distrugerii unei sperante pe care nu mai vrei sa o tii in viata!

Ajungi sa te transformi singur. Sa fi condamnatul shi plutonul de executzie, vanatul shi vanatorul! Te vanezi in fiecare zi, cu tenacitate, ucigashul TU produce rani adanci victimei TU.

Eu ? Looser… Spectator neavizat la evenimente care-mi sunt straine, pe care le intzeleg extrem de putzin sau deloc, incercand sa ma interpun undeva, intre victima shi criminal, sa evit macelul, primind eu insumi gloantzele in propriul meu piept, incercand sa gasesc shi sa shoptesc, abia respirand in toata nebunia, raspunsuri la intrebari pe care nici unul din voi… vanator… vanat… nu vi le punetzi.

Imi raspundetzi printre rafale de gloantze de argint ca…. Cineva trebuie sa fie mai “altfel”, ca…cineva nu e obligat sa fie “atat de destept”, ca…cineva nu trebuie sa fie atat de “important”, ca… pe altcineva trebuie sa “nu-l ranim” sau ca, pentru supravietzuire, altcuiva, ar trebui sa ii demontam mecanismele sperantei…

Incerc sa te intzeleg, pentru ca… in realitate… fiind doar vanator-vanat…. nu e NIMENI credibil care sa-ti arate adevarul, ce ai de pierdut, cum, cum ai putea vindeca din ranile pe care zilnic, tu insatzi tzi le produci. Si-atunci te minti! Convinsa fiind ca: tot ce nu e acum va fi maine. Altfel… mai bine… tot mai bine… “ok”.

Iar “maine” ? Gol de contzinut, sufletul pare linishtit, ranile amortzesc de durere, autoflagelarea poate continua pentru ca simtzirea e anesteziata. Cautzi altceva… patzeshti la fel… iar shi iar, shi viatza trece astfel pe langa tine pe nesimtzite… cu anestezie.

Dar viatza ta ?

Cine shi cum te va putea convinge ca traieshti totushi, ca injectzia din coloana vertebrala cu anestezice tari shi-a terminat efectul, ca traieshti shi simtzi intr-adevar ?

Cine sa-tzi spuna ca s-a terminat, ca eshti TU, daca nimeni nu-tzi va infige un ac in deget ca sa mai vezi daca simtzi, ca diabolica anestezie a trecut ?

Cine sa-tzi spuna ca viatza TA exista ? Ca ai dreptul la ea, la fel cum ai posibilitatea de-a te automutila.

“Nu te mai iubesc!”, “Nu mai simt!”, “Si chiar daca fac toate astea nu mai vreau. Nu e OK!”…

Cine trage linia ?

Cine-tzi spune ?

Cum stii ?

~ de fericire pe aprilie 29, 2008.